Gândurile cu care încep anul

Cu părere de rău trebuie să mărturisim  și să recunoaștem că masele largi de oameni nu pot fi niciodată pe deplin satisfăcute de un ideal care are în vedere numai prosperitatea generală. La firile mediocre, ura întunecată își cere și ea dreptul pe lângă curata putere a iubirii, iar egoismul individului vrea să tragă repede și un folos personal din orice idee. Concretul, palpabilul vor fi întotdeauna mai accesibile masei decât abstractul; de aceea, în politică va prinde totdeauna mai ușor acea deviză care, în locul unui ideal proclamă un antagonism – o opoziție comodă, lesne de înțeles și de îndrumat împotriva unei alte clase, a unei alte rase, a unei alte religii. Căci fanatismului îi este mult mai ușor să aprindă, cu ajutorul urii, flacăra nelegiuită. Un simplu ideal de solidaritate, un ideal supra-național, pan uman, ca acela erasmic, se lipsește, dimpotrivă, de un tineret care se lasă impresionat pe cale optică, voind să vadă în ochi adversarul gata de luptă. Acest ideal nu produce niciodată același imbold elementar ca acela care se izolează cu mândrie și, de fiecare dată, îl arată pe dușmanul de dincolo de hotarele propriei țări și în afara propriei comunități religioase. De aceea spiritul fanatic, care îndreaptă într-o anumită direcție veșnica nemulțumire omenească, va izbuti totdeauna mai ușor. Umanismul, învățătura erasmică însă, care nu lasă loc pentru nicio ură pătimașă, își pune eroica și răbdătoarea străduință într-un țel depărtat și abia vizibil; învățătura aceasta este și rămâne un ideal spiritual aristocratic, câtă vreme națiunea europeană (poporul pe care-l visează pentru dânsa) nu devine realitate. Deopotrivă cu idealiștii și cunoscătorii naturii omenești, susținătorii unei viitoare înțelegeri a întregii omeniri trebuie să știe că opera lor e necurmat amenințată de veșnicele impulsuri iraționale ale pasiunii. Ei să rămână conștienți și devotați, știind totuși că în cursul vremurilor puhoiul fanatismului, ivit din adâncurile primitive ale naturii omenești, va potopi și va rupe mereu toate stăvilarele: aproape fiecare nouă generație trăiește o asemenea reacție și atunci datoria ei morală e să-i supraviețuiască fără tulburări și rătăciri lăuntrice.

Stefan Zweig – 1934

Să dăm la o parte eternul compromis, să-i invităm pe cei care ne sunt dușmani să facă tot răul de care sunt în stare și pe cei care ne sunt prieteni să ne stea alături. E primejdios, dar măcar e curat.

Fiecare trebuie să-și poarte propria durere și să-i împovăreze pe ceilalți cât mai puțin.

Maria, regina României, Jurnal de război 1916-1918

Câteva gânduri de început de an și un alt spațiu în care mă veți găsi (www.burnete.eu) unde voi putea să scriu pe larg despre ceea ce mă preocupă, despre munca de consilier prezidențial, politici publice sau cărți, idei și lumea în care trăim. După ce am acceptat funcția publică nu mă mai regăsesc atât de bine în social media, nu în felul în care am ajuns până acum la publicul meu. Mi-a fost greu să scriu. Mi-a fost greu să public. Zeci de postări care au rămas în calculatorul meu. Tonul indignat și critic din afara politicii nu merge când ești în interior. Oamenii spun pe bună dreptate: fă! Cei din interior nu apreciază să se găsească criticați pe Facebook când o poți face într-o întâlnire. Există și un cod care poate fi încălcat doar când are loc un abuz sau o ilegalitate. Codul spune că președintelui, colegilor, membrilor guvernului sau celor cu care discuți și iei decizii le spui onest opinia ta, îi contrazici în întâlniri, aduci argumente, poți fi combativ, dar odată decizia grupului luată, dacă ai fost în minoritate, nu poți să ieși să o ataci și să o critici public. Repet, decât dacă are loc un abuz sau o ilegalitate când e imperativ să o faci. Dacă se acumulează suficiente decizii care nu îți convin atunci tragi concluzia că nu te regăsești în locul sau în echipa aceea și pleci. În fine, nu caut să mă justific, ci să explic celor care mă întreabă adesea unde a dispărut vocea mea. Nu a dispărut. Se aude acum în alte locuri. Locuri unde mă regăsesc și unde cred că pot contribui.

Cu toate acestea îmi doresc o voce publică. Îmi place să scriu. Am lucruri de spus. De explicat. De criticat. Am propuneri de făcut care își au rostul să fie cunoscute. Am cărți și idei și preocupări pe care vreau să le împărtășesc. Cred că nu trebuie să cedăm spațiul digital doar memei, urii, boților, mesajelor scrise doar pentru a fi virale, textelor produse cu AI. Voi scrie pe larg în noul spațiu și voi găsi treptat  o nouă formă de a comunica în social media care să fie autentică și potrivită rolului pe care acum îl am.

Cele două texte pe care le-am ales sunt din cărți pe care le-am citit în aceste zile. Erasmus al lui Stefan Zweig pentru că ambii sunt intelectuali europeni cu care mă identific, legați de două epoci tulburi și pline de ură. Admir moderația și echilibrul lui Erasmus și disprețul lui pentru fanatism și înverșunare și cred că ele sunt foarte necesare chiar dacă pot părea ridicole. Cu cât par mai ridicole, cu atât cred că sunt mai necesare. În jurnalul Reginei Maria am găsit ceva către care să aspir. O tenacitate și o luciditate fantastice. Și curaj. Foarte mult curaj.

Despre 2025 și lecțiile pe care le-am învățat greșind voi scrie cu altă ocazie. Încep cu aplicarea lor. Despre 2026 sunt multe de spus, dar o luăm treptat. Că-s vremuri complicate este evident. La fel de evident că nu avem de ales decât să le navigăm. Rămân optimist că ajungem în port.