Davos 2026: cum vom spori relevanța României în noua lume
There is no investment climate without the certainty of equitable rule of law. Nobody will come in to invest in a country that’s lawless, or of dubious legal tradition. I am determined under my administration to ensure the rule of law. The rule of law must prevail over any vested interests. – Prabowo Subianto (Davos, 2026)
Europe created modern history and risks being pushed out of it. – Krislatina Georgieva (Davos, 2026)
If you do not want to be criticized do not ever do anything. – Yo-Yo Ma (Davos, 2026)
*
În 1994, România a semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO — primul pas concret spre ancorarea noastră în arhitectura de securitate occidentală. Trei decenii mai târziu, la Davos, am văzut cum acea arhitectură se transformă sub presiunea unor forțe pe care puțini le-au anticipat. Între cele două momente se întinde povestea integrării noastre europene și euroatlantice, dar și o lecție despre cât de repede se pot schimba regulile jocului internațional.
Decesul sistemului internațional construit după 1945 a fost constatat de atâtea ori, în 2014 și 2016, în 2022 sau în 2026 încât întrebarea s-a transformat în certitudine. Le va rămâne istoricilor să stabilească data exactă și nouă celor de acum să vedem ce punem în loc. Dacă istoria va reține o dată noi să fim conștienți că tranziția dintre epoci nu este un proces chirurgical. Stingerea uneia se amestecă cu nașterea alteia. Instituțiile și ideile nu dispar, iau alte forme. Noua epocă înmugurește prin crăpăturile fundației vechi sau dacă o face violent, va lua formă printre ruinele celei pe care a distrus-o sau chiar refolosind vechile cărămizi. Un călător atent prin frumoasa Romă poate documenta la scară mică acest fenomen. Sau poate privi la Concertul Europei din 1815, care a murit și el încet, prin crize succesive — războaiele pentru unificarea Italiei (1859), Războiul Austro-Prusac (1866), Războiul Franco-Prusac (1870), Războaiele Balcanice (1912-13) — înainte de prăbușirea definitivă în iulie 1914. Și atunci, observatorii au dezbătut „când exact a murit?” timp de decenii.
Trăim la intersecția unei lumi care moare și a uneia care se naște — și Davos 2026 a evidențiat această tensiune cu claritate. Emmanuel Macron a vorbit despre o trecere spre o lume fără reguli, în care legea internațională este călcată în picioare și singura lege care pare să conteze este cea a celui mai puternic. Mark Carney a fost și mai direct: trăim o ruptură, nu o tranziție — vechea ordine nu se mai întoarce. Pax Americana, multilateralismul, instituțiile internaționale sau globalizarea sunt în retragere ca și multe alte lucruri care credeam că definesc lumea noastră. Cifrele confirmă această intuiție: comerțul global ca procent din PIB a crescut de la circa 25% în 1970 la aproape 61% în 2008, dar de atunci a stagnat sau chiar a scăzut — un punct de inflexiune pe care puțini l-au observat la timp. Vechea ordine nu dispare complet. Vom continua să avem comerț internațional chiar dacă cu mai multe fricțiuni și reașezat pe alte considerente de securitate sau autonomie strategică. Instituțiile internaționale vor continua să joace un rol chiar dacă diminuat sau regionalizat. Ursula von der Leyen a punctat asta: nostalgia nu va readuce vechea ordine; să sperăm că lucrurile revin la normal nu va rezolva dependențele structurale pe care le avem. Este o oportunitate — de fapt, o necesitate — de a construi o nouă formă de independență europeană.
Ce vine în loc? Nu e simplu de spus. Analogia cu secolul XIX este utilă, dar are limitele ei. Cu siguranță vom avea din nou un sistem internațional multipolar cu America și China ca jucători dominanți. Uniunea Europeană are tot ce-i trebuie să fie al treilea pol, să trateze de la egal la egal cu China și SUA dacă-și găsește unitatea. Sau poate Mark Carney are dreptate că vor apărea aceste coaliții ale puterilor mijlocii sau poate că India, Indonezia, Brazilia, Iran, Rusia sau Japonia vor altera structural acest echilibru al puterilor în funcție de evoluțiile lor.
Urmează multă incertitudine și schimbări greu anticipabile. Mercantilismul are cu siguranță un reviriment. Istoria ne oferă lecții îngrijorătoare: Legea Smoot-Hawley din 1930 a redus importurile americane cu 66% în patru ani (1929-1933) și a declanșat ca represalii taxe vamale care au adâncit Marea Criză. Astăzi, taxele vamale medii americane au crescut de la 2,6% în 2017 la aproape 7% astăzi — cel mai ridicat nivel din 1969 — iar SUA au impus taxe vamale care afectează bunuri de peste 600 de miliarde de dolari. Suntem încă departe de anii 1930, dar putem aluneca oricând în acea direcție. Cu siguranță vedem un alt fel de ”gunboat diplomacy” cu instrumentele și tehnologia secolului XXI. Companiile multinaționale vor avea mult mai multe constrângeri politice, geografice și de securitate de luat în calcul. Toate acestea le vor crește costurile, le va încetini expansiunea și uneori le va pune în fața unor decizii costisitoare și foarte dificile.
Tarifele și coerciția economică vor deveni instrumente la ordinea zilei. Imigrația se va reduce semnificativ, iar economiile care au nevoie de surplus de forță de muncă fără să își dorească imigranți vor recurge la robotică. Următorul deceniu anunță o transformare a roboticii greu de imaginat acum, dar toate pre-condițiile sunt acolo: AI, mecanică fină, nevoie imensă de robotizare. Cifrele sunt grăitoare: numărul de roboți industriali a ajuns la peste 4,5 milioane la nivel global, iar densitatea robotică s-a dublat în ultimii șapte ani. Un raport McKinsey din noiembrie 2025 estimează că 57% din orele de muncă pot fi automatizate cu tehnologia existentă — de la 30% în 2023. Tesla anunță roboți umanoizi la 20.000 de dolari bucata până în 2027.
Mă tem că va crește semnificativ numărul disputelor teritoriale. Acest tabu a fost îndepărtat și de aici un risc crescut de conflicte. Vor apărea cu siguranță mișcări politice noi, ideologii noi. Fiecare epocă a avut parte de așa ceva. Deocamdată să ne pregătim de multă incertitudine. Aceasta este radiografia momentului — o lume în tranziție, cu reguli vechi care se erodează și reguli noi care încă nu s-au cristalizat. Întrebarea care contează acum nu este dacă această tranziție va avea loc, ci cum ne poziționăm pentru ea.
Cert este că melancolia pentru vechea lume nu este un instrument bun de navigație. Nici depresia. Poate fi mai rău decât până acum? Cu siguranță. Puțini realizează cât de scurte sunt episoadele istorice în care libertatea este forța motrice a lumii și nu puterea sau forța brută. Poate fi mai bine? Depinde. Elon Musk spunea că la nivel personal, viața este mai fericită dacă trăiești ca un optimist care se înșală, decât ca un pesimist care are dreptate. Dar pentru cei care fac politici publice, calculul e diferit: un „pesimist corect” pregătește țara pentru riscuri care chiar se pot materializa. Istoria României — 1940, 1944, 1989 — ne sugerează că așteptările optimiste privind intențiile marilor puteri au fost uneori costisitoare. Soluția este optimism la nivel personal, dar pesimism instituțional ca prudență de stat.
Plecând de la această radiografie și pentru cei care ați avut răbdare până aici haideți să vedem ce avem de făcut (sau ce facem deja) ca țara noastră să poată prospera sau măcar traversa cu bine această nouă epocă. Vă spun deschis că o transformare instituțională nu e ușoară. Este poate unul dintre cele mai complexe procese din lume. Ascultându-l tot pe Musk despre ce își propun companiile lui să facă în spațiu în următorii cinci ani mi-a trecut prin gând că este poate mai simplu să construiești o bază pe Lună decât să reformezi o instituție pe Pământ și asta cred că spune multe despre natura umană.
Diplomație economică
Diplomația noastră comercială trebuie reinventată. Ca să fim sinceri, trebuie inventată. Trăim dintr-o mitologie comunistă când zice-se că eram mare exportator. Realitatea era alta. Exportam produse ieftine și proaste la prețuri necompetitive, unor țări captive care nu prea aveau de ales. Astăzi România exportă bunuri de aproximativ 93 de miliarde de euro anual (sau 100 de miliarde de dolari), față de circa 11 miliarde de dolari în 1989 — o creștere de aproape 10 ori în termeni nominali, dar incomparabil mai mare ca valoare adăugată și diversitate. Cu toate acestea, trebuie să fim mai prezenți și mai agresivi comercial fiindcă inerția imprimată de globalizare și de intrarea pe piața UE nu mai sunt suficiente.
Avem nevoie de o adevărată agenție de comerț și investiții. ARICE este o umbră din ce ar trebui să fie. Ne trebuie o agenție care să poată duce companiile românești pe noi piețe și care să poată atrage investiții străine programat, calculat, acolo unde e nevoie. Există modele și se poate face în 1-2 ani. Este prinsă în programul de guvernare și se lucrează la ea.
Camera de Comerț a României trebuie ajutată (și ea trebuie să se ajute pe sine) să fie mai prezentă în principalele noastre piețe. Să fie prezentă acolo cu oameni și resurse. Să facă un lucru pe care puțini l-au făcut: să cultive gustul comerțului internațional și al expansiunii în rândul companiilor noastre. Suntem un popor foarte inventiv și descurcăreț, dar nu avem negustoria în sânge și nici impulsul de a cuceri piețe noi. E ceva ce se poate educa și aici școlile noastre economice au un rol important de jucat. Și ele trebuie să pregătească oameni pentru noua lume.
Ambasadele noastre au nevoie și ele de resurse suplimentare în următorii ani și sunt convins că le vor primi pe măsură ce deficitul bugetar este redus. Nu au suficienți oameni. Nu au suficienți bani. Când vine vorba de diplomație avem pretenții mari, dar resurse puține.
Este necesar un acord trans-partinic că diplomația noastră comercială și prezența României în lume nu poate fi subiect de luptă politică. Se poate. Am fost la Davos o echipă de trei miniștri din trei partide diferite și un consilier prezidențial (fără apartenență politică) și nu s-a simțit deloc tensiunea din țară. Ne-am coordonat, am colaborat, ne-am sprijinit reciproc și am avut interesul României în minte. În timp ce eram acolo ne-am coordonat cu cei de acasă, cu cancelaria premierului sau cu președintele pe teme internaționale care putea fi gestionate sau discutate la Davos. Am fost împreună, nu fiecare de capul său. Recunosc: Davos a fost ușor — un mediu controlat, internațional și fără presiunile politice de acasă. Testul real al cooperării trans-partinice se dă în București, sub presiunea electoratelor și a agendelor de partid.
Companii mai puternice, private și publice
Avem nevoie de mai multe companii românești care să investească în afara țării. Cele private au nevoie de finanțare și de încurajare. Cu o diplomație întărită și cu mai multe resurse companiile noastre vor ști că are cine să le apere dacă dau de jurisdicții complicate. Merită o discuție dacă un fond suveran sau o mică parte din banii economisiți în Pilonul 2 pot sprijini această expansiune regională a companiilor noastre. Este o discuție care se mai poartă în anumite locuri, dar pe care o voi sugera Guvernului și Autorității de Supraveghere Financiară.
În cazul companiilor de stat este vremea să părăsim definitiv trecutul. Mai bine o mână de companii performante la nivel regional decât peste o mie repetente pe piața internă. Companii care să producă bunăstare și influență în regiune și pentru țară. L-am auzit pe președintele Indoneziei (țară care trece printr-o profundă modernizare) anunțând la Davos că dorește să privatizeze companiile de stat și să recruteze pentru ele cei mai buni manageri din lume. Acesta este nivelul de ambiție la care trebuie să aspirăm. Concret, înseamnă să continuăm și noi să listăm minoritar companiile noastre, să le încurajăm să crească și să se consolideze și să recrutăm cei mai buni manageri. Și aici este nevoie de un acord politic că vom lăsa aceste companii în pace, nu le mai numim conduceri controlate de partid și nu le mai umplem cu oameni nepregătiți.
Coeziune internă
Dacă ne sabotăm între noi este greu să fim relevanți în exterior. După ce am scris că merg la Davos cele mai multe mesaje care au ajuns la mine au fost critice, de la cele viscerale și pline de ură, la cele benigne și inutile. Au fost puțini oameni care au venit constructiv să îmi dea idei și sfaturi, să împărtășească din experiența lor despre ce putem obține în câteva zile printre cei mai importanți lideri de business ai lumii. Am apreciat această deschidere și le mulțumesc. Avem nevoie de ea. Suntem prea des autodistructivi. Desigur, democrația este zgomotoasă și mereu va fi așa, dar coerența internă înseamnă să avem puțin mai multă răbdare unii cu ceilalți.
Ce mai contribuie la coerență internă? Justiție onestă și reformată astfel încât cetățenii să nu mai simtă că trăiesc într-o țară de privilegiați. Sper ca în următoarele luni să facem progrese semnificative aici. Să reducem sărăcia și sentimentul că unii au fost lăsați în urmă în ciuda progreselor enorme făcute de România. Aici pe termen scurt vor da rezultate reformele actualului Guvern și programul de relansare, pe termen mediu va fi nevoie de o direcție diferită. Ne mai trebuie servicii publice a căror calitate să sporească și aici vor produce efecte atât reforma administrativă (chiar și asta limitată despre care discutăm acum) cât și digitalizarea accelerată. Avem un vicepremier care coordonează digitalizarea, are sprijinul premierului și președintelui și toate instituțiile trebuie să înțeleagă că nu mai există întârziere și așteptare. Este o temă pe care președintele o urmărește cu atenție și ne vom implica să finalizăm în acest an ecosistemul carte electronică de identitate-semnătură electronică-wallet.
Deficitul este o mare vulnerabilitate și trebuie redus cu aceeași viteză ca până acum. Iresponsabilitatea cu care el a fost lăsat să ajungă dincolo de 9% din PIB nu are voie să se mai repete. Iată un nou acord trans-partinic. Deficit de maximum 3-4% și doar pentru investiții de relevanță națională sau apărare, nu pentru cheltuieli curente. Un deficit mare și datorie externă în creștere nu fac decât să expună România într-un context internațional extrem de volatil.
Puterea militară
Trebuie să ne consolidăm capacitatea militară. Într-o lume mai periculoasă este iresponsabil să nu te poți apăra. Să luăm exemplul vecinilor noștri finlandezi pe care l-a evidențiat la Davos președintele Stubb. Cu o populație de puțin peste 5 milioane, Finlanda poate mobiliza în câteva săptămâni 280.000 de soldați și are aproximativ 900.000 de rezerviști. Această cultură a apărării s-a născut din trauma Războiului de Iarnă (1939-40), când 300.000 de finlandezi au ținut piept timp de luni de zile la peste 600.000 de soldați sovietici. Trauma a creat un consens național care a supraviețuit chiar și neutralității din timpul Războiului Rece. Finlanda cheltuie 2,4% din PIB pe apărare; România cheltuie 2,25% (cu angajamentul de a ajunge la 5% în următorii ani), dar capacitatea de mobilizare pe care o are Finlanda — 280.000 din 5,5 milioane — ar însemna pentru noi aproximativ 1 milion de oameni mobilizabili din 19 milioane. Un reper util. Aici SAFE (Security Action for Europe) este un instrument esențial pentru România. În alta material voi scrie pe larg și despre asta. Dacă te poți apăra contezi, dacă ești pradă ușoară, mai puțin. Dacă putem contribui la securitatea vecinilor suntem valoroși într-o alianță. Dacă ne crește puterea militară vom avea un cuvânt mult mai greu de spus în Uniunea Europeană.
Educație, cercetare, AI, robotizare
Tradițiile noastre sunt frumoase și deosebite, dar trebuie să le păstrăm în suflete, nu în viața noastră economică și socială. Trebuie să ne mișcăm în ritm cu lumea. Neo-pășunismul cu apă, hrană, energie este un non-sens. Nu confundați acest lucru cu preocupările legitime pentru reziliența lanțurilor de aprovizionare — pe care chiar elitele de la Davos le îmbrățișează acum sub denumirea de „autonomie strategică”. Diferența este între diversificarea inteligentă a surselor și nostalgia pentru o autarhie care nu a existat niciodată. Tot Musk vorbea despre cum în următorul deceniu vom avea centre de date în spațiu datorită rachetelor reutilizabile și noi glorificăm o închipuită viață ca în secolul XIX? Străbunicii și străbunicii străbunicilor noștri au crescut în bordeie de chirpici, fără electricitate și apă potabilă, au trăit în sărăcie, au mâncat prost și au murit la 30-40 de ani de boli care astăzi se vindecă în câteva zile. Viitorul aparține roboților, inteligenței artificiale, tehnologiei. World Economic Forum estimează că până în 2030 vor apărea 170 de milioane de locuri de muncă noi, dar 92 de milioane vor dispărea — o restructurare de 22% a forței de muncă globale. 39% din competențele actuale vor deveni irelevante.
Tot în Finlanda am descoperit un model demn de urmat: VTT, centrul de cercetare aplicată al țării. VTT are 2.000 de angajați, generează venituri de 280 de milioane de euro anual și a dat naștere la peste 60 de companii spin-off care au atras investiții de peste 500 de milioane de euro. Fondat în 1942, VTT a evoluat organic de-a lungul deceniilor, integrând competențe diverse și transformând cercetarea finlandeză într-un motor economic. Cum ar fi să fuzionăm toate centrele noastre de cercetare într-un ecosistem unic, să construim din fonduri europene un campus unde să-i aduce împreună cu antreprenori și inovatori, cu fonduri de investiții și cu autorități astfel încât cercetarea românească să servească nevoile actuale ale societății noastre?
Europa
În fine, Uniunea Europeană. Trebuie să fie obiectivul nostru să creștem unitatea astfel încât Europa să fie la egalitate cu America și cu China. Avem populație mare, tehnologie, companii extraordinare, resurse financiare și o piață internă mai mare decât cea americană. Ceea ce lipsește Europei este să acționeze concertat. Zelenskyy a exprimat această frustrare cu franchețe la Davos, numind continentul un caleidoscop fragmentat de puteri mici și mijlocii. Dacă ascultăm de naționaliști vom ajunge o Europă de pigmei pe care SUA și China îi vor manevra după bunul plac. Dacă întărim Uniunea, reformând-o în același timp pentru noua lume, avem o șansă să fim puternici împreună. Avem resurse; ne lipsește coerența strategică. Cu ea, avem o șansă, să salvăm Ucraina și să ne asigurăm că niciunul dintre noi nu vom fi supuși unor presiuni nejustificate. România va fi incomparabil mai sigură într-o Uniune Europeană puternică și trebuie să fie politica noastră de stat să ajungem acolo cât mai repede. Dar o Uniune mai integrată înseamnă și mai multe decizii luate la Bruxelles. Istoria recentă — criza zonei euro, criza migrației din 2015 — arată că „unitatea” poate însemna uneori că statele mai mici acceptă termeni stabiliți în capitala Europeană. De aceea, integrarea europeană trebuie însoțită de capacitatea României de a contribui, dincolo de a sta la masa unde se iau deciziile.
*
Mă întorc la imaginea cu care am început: călătorul prin Roma care vede cărămizi vechi refolosite în construcții noi. Ce „cărămizi” avem noi, românii, pe care le putem refolosi în noua ordine mondială? Avem o poziție geografică la intersecția a trei spații strategice. Avem o populație educată (încă) și adaptabilă. Avem o experiență recentă de tranziție — poate cea mai dramatică din Europa de Est — care ne-a învățat că schimbarea este posibilă, chiar dacă dureroasă. Avem Dunărea, Marea Neagră, terenuri agricole și resurse energetice. Și avem, în ciuda aparențelor, o capacitate de a ne reinventa când contextul o cere.
Lumea de după 1945 nu mai există. Lumea care vine nu e încă definită. În acest interval — care poate dura ani sau decenii — țările care vor prospera sunt cele care își vor folosi vechile ”cărămizi” pentru a construi ceva nou, nu cele care vor plânge după clădirea dărâmată. România are de ales.